Neamțul care și-a sacrificat iubirea pentru România. De la copilul „extrem de timid” la omul care a schimbat istoria țării

Ferdinand I, regele „României Mari” a avut parte de o copilărie austeră și spartană, urmată de o tinerețe dominată de sentimentul datoriei, obligat să renunțe la ceea ce a iubit mai mult. Aceste copil-soldat era în realitate un timid incurabil și un tânăr sensibil care iubea natura.

Ferdinand I al României a fost al doilea rege al României și a rămas în istorie drept „Întregitorul”, suveranul în timpul căruia s-a făcut România Mare. De numele său se leagă și o importantă reformă agrară care a dus la împroprietărirea a peste 1.479.000 de țărani (capi de familie) din întreaga Românie.

În plus, a promulgat o nouă constituție, dar și o nouă lege electorală, foarte importantă. Pe scurt, a fost o figură politică esențială în destinul României moderne. În ciuda imaginii cazone, sobre, se ascundea însă un om sensibil, exagerat de timid. Era o lume ascunsă de ochii celorlalți. Ferdinand suferea de un trac puternic atunci când trebuia să vorbească în fața mulțimilor. Vocea sa era adesea nesigură, iar gesturile trădau un disconfort vizibil în lumina reflectoarelor. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției. În cadrul ceremoniilor oficiale, adopta o atitudine retrasă, lăsând deseori impresia că participă din pură datorie, nu din plăcere.

Era de fapt chintesența existenței sale. Ferdinand a fost un copil și mai apoi un tânăr care și-a sacrificat întreaga viață personală în numele datoriei. Se spune că inclusiv boala fatală de care a ajuns să sufere i-a fost provocată de stresul unei datorii pe care a fost nevoit să și-o asume încă din copilărie.

O educație spartană pentru puștiul bălai de la castelul Sigmaringen

Ferdinand I al României s-a numit de fapt Ferdinand Victor Albert Mainrad și s-a născut pe 24 august 1865 ca prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. Era al doilea fiu al prințului Leopold și al prințesei Antonia. Se trăgea din familii ilustre, cu sânge albastru.

Din partea tatălui moștenea ramura minoră, catolică, a familiei de Hohenzollern, iar din partea mamei pe cea a dinastiei de Saxa-Coburg și Gotha. Ferdinand era un neamț pur-sânge. Și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, un castel superb, pe o stâncă amplasată în mijlocul unei zone împădurite, absolut pitorească. Ferdinand, ca orice prinț prusac, a fost destinat unei vieți cazone. Nimeni nu l-a întrebat ce-și dorește cu adevărat și nici nu a luat în calcul predispoziția și caracterul copilului. Ferdinand era destinat să fie soldat, principe și poate suveran. O situație într-o totală disonanță cu felul de a fi al puștiului bălai, înăltuț, subțirel și cu ochi albaștri ca oțelul. Era preferatul mamei și obișnuia să bată pădurile și să se afunde în mijlocul naturii.

Copilul Ferdinand era pasionat de botanică, nu de arme. A fost nevoit însă, din fragedă copilărie, să-și înăbușe dorințele pentru a-și face datoria față de familie și apoi față de țară. A fost trimis la școala de masă, beneficiind de o educație spartană, într-o totală contradicție cu timiditatea și sensibilitatea copilului de la castelul Sigmaringen.

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: «Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru»” , preciza profesorul Vasile D. Păun, fostul director al Liceului Gheorghe Lazăr din București, trimis să-l învețe româna pe principele Ferdinand, după ce Carol I, unchiul său, l-a desemnat moștenitor al tronului României.

Un copil de o timiditate și o sensibilitate excesivă

În copilărie, dar și în adolescență, Ferdinand s-a remarcat ca un copil retras, extrem de senzitiv și timid. Nu avea nimic în comun cu milităroșii prusaci din familia sa. Îi plăcea să rătăcească prin natură și să învețe despre plante și grădinărit. De altfel, și-a păstrat aceeași timiditate și în tinerețe și apoi în viața de adult. Nu-i plăcea să apară în public, era evident deranjat de faptul că trebuie să vorbească în public, iar la petreceri sau baluri publice era mai mult retras. Nu ținea să vorbească la diferite adunări sau evenimente oficiale. Atunci când o făcea, era fiindcă așa-i cerea eticheta și misiunea de suveran al României.

„Ca tânăr, se poate spune că însușirea caracteristică a prințului Ferdinand era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Educația lui fusese completă, urmată cu îngrijire după cerințele unui viitor șef de stat, dar nimeni nu și-a dat vreodată seama de cât știe tânărul. Nici acasă nu-i plăcea să se afirme față de frații lui. Foarte curtenitor și politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoștea mai bine subiectul în discuție decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea, natura și arta”, preciza Ștefan Meteș în „Regele Ferdinand al României”.

Cu toate acestea, Ferdinand a fost nevoit, așa cum am precizat anterior, să urmeze tradiția militară a familiei. Botanica, arta și lectura a trebuit să le lase în plan secund, deși se arunca cu nesaț în brațele lor atunci când avea și cel mai mic răgaz.

Se spune că a devenit un rafinat cunoscător în domeniul artelor și datorită faptului că a petrecut timp făcând gimnaziul și liceul la Düsseldorf, unul dintre cele mai importante centre culturale și artistice ale Europei, în special datorită Școlii de pictură din Düsseldorf (Düsseldorfer Malerschule) și a reorganizării Academiei de Arte Frumoase. După ce a terminat studiile liceale, absolvind echivalentul Bacalaureatului de astăzi cu brio, Ferdinand este nevoit să urmeze Școala Militară din Kassel, absolvind în 1887 cu gradul de sublocotenent. Apoi urmează cursurile Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.

Ulterior, pleacă în România. Pe la 24 de ani, deși era ofițer în garda prusacă (urmând serviciul militar ca toți principii prusaci), activând în Regimentul I de Infanterie de Gardă din Potsdam, Ferdinand a rămas un fin intelectual, timid, retras și tăcut, preocupat de artă și plante. „Ferdinand era un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut. Deși urmase Academia de Război din Kassel și fusese vreme de doi ani în armata germană, era mai mult atras de Biserica Catolică și de cărțile sale de botanică” , se arată în lucrarea lui Hannah Pakula, „Ultima romantică. Viața reginei Maria a României”.

Va rămâne la fel și în viața de adult. Când avea timp, fugea de adunările și evenimentele festive, de care avea oroare, în grădina familiei și se ocupa cu îngrijitul și crescutul plantelor. „Îl revăd în grădina sa tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Avea metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându-mi flora alpină. Cât de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decât un capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție“, preciza Martha Bibescu în cartea „Un sacrificiu regal. Ferdinand I al României”.

Totodată, Ferdinand iubea vânătoarea, dar și filatelia. Avea o colecție impresionantă de timbre, dar și o serie de ierbare amenajate personal, cu mai multe specii de plante adunate în călătoriile sale.

Noi îndatoriri, noi compromisuri și focul iubirii interzise

Pe 3 decembrie 1880, Ferdinand a fost desemnat ca moștenitor prezumtiv al Coroanei României prin actul de familie semnat de Regele Carol I. Era însă o perspectivă aproape imposibilă, mai ales că aveau același drept, înaintea sa, tatăl și fratele său mai mare. Cu toate acestea, în noiembrie 1888, tatăl și fratele său renunță la drepturile de succesiune. Pe 18 martie 1889, Ferdinand era proclamat oficial prinț moștenitor și Alteță Regală Principe al României. Asta însemna noi îndatoriri, noi obligații și noi protocoale pentru tânărul care dorea să ducă doar o viață în lumea științei și artelor, departe de expunerea publică.

Ba chiar este criticat că nu învață cu destul sârg limba română. Cu toate acestea, principele Ferdinand, ca orice prusac, și-a sacrificat viața personală și dorințele pentru a-și face cât mai bine datoria. Ferdinand a vizitat România pentru prima dată la 15 ani, cu ocazia încoronării lui Carol I ca rege al României, iar mai apoi, la vârsta de 23 de ani, s-a mutat definitiv în România. Aici a cunoscut-o și pe dragostea vieții sale. Și nu, nu a fost Regina Maria. Era vorba despre Elena Văcărescu, descendenta unei ilustre familii boierești românești. Educată la Paris, extrem de inteligentă, spirituală și poetă talentată, Elena a devenit în 1888 domnișoara de onoare preferată și confidenta Reginei Elisabeta a României. În 1891, Ferdinand și Elena Văcărescu s-au întâlnit la Castelul Peleș de la Sinaia.

Timid și departe de țara sa, copleșit de tristețe și de noile îndatoriri impuse de cazonul Carol I, Ferdinand a început să se întâlnească tot mai des cu tânăra domnișoară de onoare. La scurt timp, Ferdinand și Elena Văcărescu se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt. Ba chiar se logodesc în secret, cu complicitatea Reginei Elisabeta. În sinea sa, dorea ca Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu și le-a aranjat întâlniri secrete. Nu a durat mult până când Regele Carol I a aflat de întreaga poveste. A ieșit un scandal monstru. Și asta fiindcă o căsătorie era imposibilă din punct de vedere politic și constituțional.

Statutul Casei Regale și Constituția impuneau ca membrii dinastiei să se căsătorească doar cu parteneri din familii regale străine. Scopul aducerii unui rege străin fusese tocmai acela de a evita ca familiile boierești autohtone (precum Văcăreștii, Cantacuzinii sau Sturdzeștii) să se certe pentru influență și putere la tron. Politicienii, în special conservatorii, au transmis un mesaj clar: ori Ferdinand se căsătorește cu Elena Văcărescu și renunță la tron, fie renunță la domnișoara de onoare și rămâne prinț moștenitor. Inițial, Ferdinand a precizat clar că renunță la tron și că se va căsători cu Elena Văcărescu.

Ba chiar a amenințat că se va sinucide. În cele din urmă, însă, autoritatea de fier a lui Carol I și simțul datoriei prusace, la care se adăugau timiditatea și sensibilitatea, l-au frânt pe Ferdinand. Elena Văcărescu a fost exilată definitiv în Franța, la Paris. Ea nu s-a mai căsătorit niciodată, păstrându-i lui Ferdinand o loialitate eternă. La Paris, a devenit o scriitoare de renume mondial și prima femeie membră de onoare a Academiei Române. De cealaltă parte, se spune că Ferdinand a iubit-o până la moarte, fiind obligat să se căsătorească cu principesa Maria de Edinburgh, cu puternice legături în lumea monarhică europeană.